Un oaspete neasteptat

O Intoarcere Neasteptatã

„In zilele acela de nefericire pentru Franta, cand monarhia fusese detronata si multe familii nobile aruncate in adancurile mizeriei, traia pe partea aceea a Rinului o familie care se numea Erlau. Domnul d’Erlau era un barbat intelept si plin de bunatate, sotia sa o femeie incantatoare, iar copiii lor, Charles si Lina, erau copia fidela a parintilor. La scurt timp de la izbucnirea acelor tulburari ingrozitoare, care aveau sa coste atata sange si lacrimi, domnul d’Erlau se retrase din oras la mosia sa indepartata, care se afla intre Rin si Muntii Vosgi. Castelul sau, si satul alaturat, erau inconjurate de dealuri, vii, ogoare de grau si livezi de pomi. Aici traia cu cei dragi in singuratate, departe de zbuciumul lumii. Taranii sai, care il onorau ca pe un mare binefacator si care il vedeau de obicei timp de cateva saptamani pe an, erau multumiti sa-l aiba mereu in mijlocul lor, ocupat ca intotdeauna cu bunastarea lor. Regiunea din jur fusese comparata cu o gradina, dar sub ingrijirea acestui domn inflorise ca un paradis. Fiindca era un tata foarte bun, se socotea norocos sa fie aici, unde avea timp sa-si invete copiii; pentru el, cele mai placute ore erau cele in care ii ajuta sa deprinda indatoririle religioase. Era ferm convins ca religia era singura care putea implini dorintele omului, daruindu-i merite adevarate, binecuvantandu-l si mangaindu-l in vremuri de primejdie si moarte. Nobila sa sotie era intotdeauna prezenta la aceste lectii si, animata de acelasi spirit, intarea impresia facuta asupra copiilor ei printr-un sentiment bland si evlavios, care avea mai mult inteles pe buzele ei iubitoare. Tatal vorbea acum cu simtaminte deosebite, fiindca era un timp de primejdie, spunandu-le despre datoria de a crede in Dumnezeu si in providenta Sa atotstapanitoare. Mama lor nu-si putea stapani lacrimile cand isi privea copiii si se gandea la toate pericolele care ii pasteau in aceste timpuri furtunoase; si totusi, cand se gandea la dragostea neclintita a Tatalui Ceresc, inima o mustra ca se lasase cuprinsa de tristete, iar cuvintele ei redeveneau pline de veselie si speranta. Inima raspunde inimii, asa ca acesti copii buni ascultau cu atentie si pastrau in suflet lectiile iubitoare. De aceea, in ciuda pericolelor care ii amenintau, parintii si copiii erau fericiti si multumiti. Pe langa subiectul instruirii religioase, cel mai important dintre toate, domnul d’Erlau incerca sa sadeasca in mintile copiilor cat mai multe cunostinte folositoare; insa nu omitea nici subiectele ornamentale, menite sa infrumuseteze viata omului. Printre altele, era un pianist foarte bun; si, mai mult, avea o voce atat de buna, incat putini, in afara de sotia lui, l-ar fi putut intrece. Il invata acum pe micul Charles sa cante la pian, iar pe Lina sa-si modeleze vocea…”