Fratii Spanioli vol. I

Aceasta carte va va familiariza cu multe personaje eroice si va va inspira in timp ce urmariti viata celor doi frati, Juan si Carlos. Uniti de dorinta de a gasi „El Dorado”, acolo unde presupun ca s-ar afla tatal lor, cei doi descopera credinta adevarata si se lupta sa-i ramana fideli in ciuda presiunilor, a greutatilor si chiar a inchisorii.

Fratii spanioli este o relatare istorica ce evidentiaza suferinta indurata de crestini in timpul inchizitiei spaniole.

Convingerea si curajul demonstrat de credinciosii din secolul al XVI-lea iti vor dovedi cat de mare este puterea iubirii Mantuitorului nostru si a Cuvantului Sau.

Capitolul I

COPILARIA

„Vointa unui baiat este precum vointa vantului,

Iar gandurile tineretii sunt ganduri indelungi, indelungi.”

Longfellow

In mijlocul campiilor verzi din Sierra Morena, umbrit de cativa copaci de pluta, cu stanci salbatic de abrupte si cu pustiuri golase, maronii, intinzandu-se in departare, statea, pe la mijlocul secolului al saisprezecelea, un castel care deja parea vechi si darapanat. Fusese odata un asezamant puternic, dar nu foarte spatios; si desigur, conform ideilor noastre moderne de confort, interiorul lui nu putea fi un loc deosebit de confortabil pentru a fi locuit. O mare parte a castelului era ocupata de un hol grandios, pe care erau agatate tapiterii spalacite, dar bine intretinute, si era mobilat cu mese de stejar, cu jilturi si banci, foarte elaborat sculptate, insa purtand semnele evidente ale trecerii timpului. Fante inguste, fara geam, in zidul gros permiteau aerului proaspat si luminii sa intre;

Intr-o dimineata mohorata de toamna, doi baieti stateau impreuna in holul acela mare, privind ploaia ce cadea fara incetare. Erau imbracati exact la fel, in jachete largi de panza albastra, tesuta in casa, ce-i drept, dar erau atat de proaspete si de elegant croite, incat aratau mai bine decat variantele lor mult mai scumpe. Ciorapii lor lungi erau de matase, iar mansetele si volanele largi ale camasilor, din panza fina de Olanda, apretate si calcate cu grija.

Cel mai mare dintre ei – un flacau foarte chipes, care parea de cel putin paisprezece ani, dar in realitate era cu un an mai mic – avea un par ca pana corbului, ochi negri, scanteietori, curiosi, trasaturi frumoase, dar puternice ale chipului si un ten masliniu din nastere si bine bronzat de la statul in soare si vant. O frunte inalta, nari largi si o gura mai putin arcuita il caracterizau pe fratele mai mic, care parea mai delicat, parul lui nu era atat de negru, iar tenul nu era atat de masliniu.

– Ploaie si iar ploaie! Va ploua pentru totdeauna? striga, pe un ton nerabdator, cel mai mare, al carui nume era Juan; sau mai degraba, dupa varianta formala, titlul lui era (si se mania foarte tare daca ii era scurtat numele sau i se omitea vreun nume) Don Juan Rodrigo Alvarez de Santillanos y Menaya. Era de cel mai pur sange spaniol: din partea tatalui era de linie castiliana, iar din partea mamei era dintr-o familie straveche asturiana. Stia prea bine acest lucru si isi tinea capul sus cu mandrie, in ciuda saraciei, si ce era mai rau, in ciuda pacostei misterioase care cazuse peste numele si averile casei, aducand cu ea saracia. Dar saracia era cea mai mica dintre nenorociri.

– Trezindu-te devreme nu vei face zorii zilei sa apara mai repede, nici privitul pe fereastra nu aduce mai repede razele soarelui, spuse istetul Carlos, care prinzand tot ce auzea, era deja un adept al filozofiei proverbiale, care era si este o mostenire a natiunii sale.

– Destul de adevarat. Asa ca hai sa ne luam bastoanele si sa ne jucam. Sau, chiar mai bine, floretele[1] pentru un meci de scrima.

Carlos fu de-acord imediat, desi fara prea mare placere. In toate activitatile de exterior, precum jocurile si de-a prinselea, Juan era un lider de necontestat; Carlos nici macar nu visa sa conteste acest lucru. Dar in alte activitati si chiar aspecte mai importante, Carlos era cel care, fara macar sa isi dea seama, il conducea pe fratele sau cu vointa de fier, dar mai nechibzuit.

Juan aduse floretele, atent pazite, cu care baietii erau obisnuiti sa practice scrima, fie, ca acum, doar pentru amuzamentul lor, fie sub instructiunile caruntului Diego, care slujise impreuna cu tatal lor in razboaie si care acum le era majordom, valet si postelnic, toate intr- una. El era cel de la care Carlos invatase o multime de proverbe.

– Acum ridica-te! Oh, esti prea jos! Stai o clipa!

Juan parasi din nou holul, dar se intoarse repede cu o carte mare, grea, pe care o arunca jos, aratandu-i fratelui sau sa se urce pe ea.

Carlos ezita.

– Dar daca parintele ne va prinde ca ne folosim astfel de marele Horatiu?

– Mi-ar placea sa ne prinda! raspunse Juan, cu o sclipire rautacioasa in ochii sai negri.

Problema inaltimii fiind astfel rezolvata, meciul incepu si pentru o vreme continua fara incidente. Pentru a echilibra jocul, fratele mai mare ii acorda fiecare avantaj fratelui mai putin activ si talentat, deseori strigand (chiar daca nu era necesar) cuvinte de indrumare sau avertizare despre fandarea in fata, in lateral, imobilizari cu mana la spate, lovirea si pararea. In cele din urma, intr-un moment de ghinion, Carlos, printr-o miscare gresita care incalca regulamentul, primi o lovitura in obraz cu floreta fratelui sau, suficient de puternica sa ii tasneasca sangele. Juan sari imediat, ofensat, cu un „Vai de mine!” pe buze. Carlos se intoarse de la el acoperindu-si fata cu amandoua mainile, iar Juan, spre dezgustul sau, auzi curand sunetul unui hohot de plans.

– Las mic ce esti! exclama el. Sa plangi pentru o amarata de lovitura!? Rusine, rusine sa iti fie!

– Las esti tu, ca ma ocarasti cand nu pot sa lupt cu tine, spuse Carlos, de indata ce-si recapata graiul.

– Asa faci de fiecare data, plangacios mic: zici ca mergi sa il cauti pe tatal nostru!? Un barbat curajos ca tine sa navigheze pana in Indii si sa se lupte cu salbaticii. Mai bine ai sta acasa si ai toarce cu mama Dolores.

Prea ranit in orgoliu ca sa gaseasca un proverb potrivit pentru aceasta ocazie sau chiar sa dea orice fel de raspuns, Carlos, inca lacrimand, parasi holul cu pasi repezi si cauta refugiu intr-un apartament micut.

Tapiteriile din aceasta camera erau mult mai noi si mai frumoase, fiind cusute manual cu mult gust, iar mobila era mult mai scumpa decat cea din hol. Aici se afla de asemenea o fereastra cu sticla, iar langa aceasta se aseza Carlos, privind morocanos ploaia si gandindu-se la fratele lui, care, mai intai, il ranise atat de adanc numindu-l las, iar apoi il tachinase cum ca n-ar fi fost potrivit pentru sarcina pentru care, copil fiind, si-ar fi dedicat inima si sufletul ca sa o duca la indeplinire.

Dar el nu se putea certa prea tare cu Juan, nici nu putea sta prea mult timp fara el. Cu mult inainte ca sa ii treaca mania si sa lase