Casa iubirii

  • Aurelia Wilde este victima incercarilor disperate ale mamei sale de a o inalta pe un piedestal de neegalat, dar gloria ei este doar de suprafata. Spiritul ei nemultumitor, obiceiul ei de a se plange mereu se evidentiaza intr-un contrast izbitor cu caracterul nobil al servitoarei Doris, care este convinsa ca in ciuda necazurilor din viata aceasta, va locui intr-o zi in Casa Iubirii. Talentele ei si buna dispozitie o fac sa fie iubita si apreciata chiar de multi oameni distinsi si educati, dar mama Aureliei este plina de gelozie si invidie. Si se va razbuna.

  Poate ca un subtitlu potrivit al acestei carti ar fi „Psalmul 23 trait de micuta Doris”. Fiecare bucurie, la fel ca fiecare neimplinire a personajului o ducea cu gandul la promisiunile acestui psalm minunat. Ii incurajez pe copii, pe toti cei care se simt copii, indiferent de varsta, sa-si faca timp sa se lase captivati de Casa Iubirii. Sunt sigura ca veti iubi mult aceasta carte, la finele careia veti canta, cu zambetul pe buze, „Domnul este Pastorul meu, eu lipsa n-am sa duc…” „Imparatul iubirii este Pastorul meu, Si bunatatea Lui nu da gres niciodata; Nu voi duce lipsa de nimic daca sunt a Lui Si El e al meu pe veci. Mi-a condus sufletul parasit Acolo unde curge apa datatoare de viata Si, unde cresc pasunile cele mai verzi, M-a hranit cu hrana cereasca. Si asa in toate zilele, Bunatatea Ta nu m-a dezamagit; Bunule Pastor, lasa-ma sa Te slavesc In casa Ta de-a pururi.”

—Fragment: Sus, pe deal Hai, porneste! striga Silas Webb, vizitiul, plesnind din haturile murdare si pocnind din biciul uzat, dar fara nici un efect. Nu cred ca mai trebuie sa precizam ca animalul nu ii raspunse deloc. El se opri doar sa-si traga sufletul, asa cum facea in fiecare zi de cincisprezece ani incoace, la poarta vaduvei Elkin si, ca de obicei, isi intoarse capul ca sa-i arunce o privire piezisa stapanului. Dintotdeauna Silas a interpretat aceasta privire a calului sau ca pe o aluzie ca ar trebui sa coboare si sa-i ia locul la caruta. - Hai, porneste! striga el din nou, fluturand iar biciul moale. Dar Pepper Webb nu se temea nici de vocea lui, nici de bici. Prima apartinea unui om bun, care nu se zgarcea niciodata in ce priveste portia necesara de ovaz, iar al doilea era un ajutor de nepretuit contra mustelor pentru coada lui scurta si rara. Pepper era un cal batran, alb, acoperit cu pete maronii-roscate, care te faceau sa gandesti ca a fost lasat in ploaie pana a inceput sa rugineasca.

  Detinea un rol foarte important in traficul de marfa si de pasageri dintre Kent si Waverley Ridge si avea si el ideile lui. De la orasul agitat de pe marginea raului, Kent, cu hornurile inalte ale fabricilor lui, cu strazile obisnuite si cu mirosurile acelea amestecate de fum si de ulei de masina, drumul cotea in urcus pana la Corners, unde se intalnea cu altul, care facea legatura intre fermele din nord si cele din sud. Continua apoi sa urce inca vreo doi kilometri, pana ajungea la cei doi bolovani uriasi, care formau poarta naturala a vechiului sat aristocratic Waverley Ridge.

  La Corners, se formase de-a lungul anilor o asezare imprastiata si modesta, in jurul triunghiului de iarba plina de cioturi, imprejmuit de un gard de sarma ruginita, sprijinit pe stalpi varuiti si care era cunoscut drept Spatiul Verde. Aici se aflau doi ulmi, unul dintre ei lovit de fulger si scotand in afara un brat ars, cioturos si fara frunze pe care nimeni nu a avut inspiratia sa-l indeparteze. Aici se gasea si cismeaua satului, a carei laturi din lemn serveau drept buletin de informatii si erau acoperite, asemenea unei haine multicolore care flutura in vant, cu anunturi privind intrunirile satului care s-au tinut demult, unelte de agricultura „de vanzare” sau demult vandute, cautarea de ajutoare la ferma si cererea necrutatoare a colectorului de taxe. Unul dintre copacii batrani il sfatuia pe calator sa-l viziteze pe Ketcham Bros., in Kent, pentru cele mai bune incaltari. Celalalt declara in tonuri strigatoare de vopsea albastra pe o placa galbena ca cele mai bune si mai ieftine incaltari se gasesc la Magazinul lui Owen Oll-Rite, in acelasi oras.

  Alaturi statea vechiul stalp indicator, cu bratul lui teapan si cu degetele negre, pe care numele si numerele erau sterse de timp si de ploaie. Iar pe piatra mare de la picioarele lui era desenat urmatorul avertisment, care iti ingheta sangele in vine cand il citeai: „Pregateste-te sa-L intalnesti pe Dumnezeu!” Aceasta nu era decat o subtila sugestie teologica ca toate drumurile duc spre o intalnire finala cu Cel Nevazut si speram ca acea afirmatie ii incuraja pe taranii care treceau pe aici sa puna cele mai bune mere la fundul butoiului, iar pe cele mai rele deasupra.