Titus - un camarad al crucii

 In anul 1894, editura D.C. Cook Publishing din Chicago, USA, dorind sa publice o carte despre viata Domnului Isus Christos, a oferit 1.000 de dolari pentru cel mai bun manuscris cu conditia ca sa nu se scrie doar o naratiune, ci o povestire in care experientele personajelor, relatiile ucenicilor cu Invatatorul lor, imprejurarile si invataturile Sale sa fie descrise intr-un mod real. Dupa ce au fost culese o multime de informatii din istorie, s-a dat libertate imaginatiei in ce priveste scenele si comploturile istorisirii fara a schimba adevarul din Sfintele Scripturi.

 Stilul trebuia sa fie simplu, pe intelesul tuturor si lucrarea – aratand viata si invataturile lui Christos atat de reale, ca si cum El ar fi trait si invatat aievea in strazile noastre astazi – s-a dorit sa-si atinga scopul de a-i ajuta pe cititori, mai ales pe cei tineri sa-si insuseasca conceptia cea mai pura si adevarata a revelatiei lui Dumnezeu in Fiul Sau si a unei vieti omenesti ideale prin exemplul Lui desavarsit. Ca raspuns la aceasta oferta, trei sute saptezeci si sapte de manuscrise au fost trimise la redactie, multe din ele cu un nivel foarte inalt de merit. Comitetul redactiei, dupa cateva saptamani de dezbateri a decis in favoarea lucrarii de fata, care a devenit un succes formidabil, doua sute de mii de carti fiind solicitate imediat. Acordandu-i un merit exceptional, va prezentam „Titus – un camarad al crucii” cu increderea ca isi va implini menirea de a va aprinde in suflet focul viu al sperantei vietii vesnice. Constantine C. Coca

 Putine activitati pot sa-i determine pe copiii si tinerii de astazi sa lase calculatorul sau televizorul. Citirea acestei carti reuseste acest lucru. Deoarece pe langa captivarea atentiei cititorului, cartea de fata pune o temelie temeinica la zidirea unui caracter sanatos, sfatuiesc pe orice parinte, pe orice bunic sa o cumpere pentru copii si pentru nepoti, iar pe orice tanar sa faca investitia pentru a o citi si a o avea in biblioteca. Daca si parintii si bunicii vor fi cuceriti de ea citind-o, cu atat mai bine. Ioan Badelita „Cu aproape saptesprezece ani inainte ca povestirea de fata sa-si urmeze cursul, una dintre cele mai bogate si frumoase case din Ierusalim a fost martora propriei drame. Bocetul si plansul au alungat cu un vuiet tacerea si pacea care salasluiau odinioara aici. Slujitorii adunati in jurul fantanii din mijlocul curtii plangeau cu glas tare necazul abatut asupra casei, in vreme ce unii dintre ei isi dadeau cu parerea, iar altii vorbeau si gesticulau pe seama intamplarii.

 „Nu-l vom mai vedea niciodata, niciodata”, spuse o batrana, frangandu-si mainile. „Era asa de dragalas, asa de dulce!”, suspina alta, „si asa de frumos cu ochii lui mari si cu obrajii rosii ca niste bujori.” „O, David, copilul meu!”, se auzea plansetul altei femei aruncate cu fata la pamant si care, ridicandu-se mai apoi, isi aseza capul pe marginea fantanii si murmura, in timp ce lacrimile ii cadeau in apa: „cine a putut sa te rapeasca si sa te duca departe de pieptul mamei tale?” „Va muri maica-sa, daca continua sa planga asa!”, spuse batrana care vorbise prima. „Am aflat de la Reba, slujnica ei, ca sarmana mama cade mereu in lesin din momentul cand i s-a spus ca fiul i-a fost furat.” „Ce ciudat! Prisca a plecat o data cu disparitia copilului. Nu crezi ca ea ar fi putut fura copilul?” „Taci, femeie! Prisca iubea copilul ca pe ochii din cap; niciodata n-ar fi lasat sa i se intample vreun rau.” „Stiu ca-l iubea, dar imi imaginez ca-l iubea mai mult pe ticalosul acela de grec. Nu crezi ca grecul i-ar fi putut fura pe amandoi?” „Cum ar fi putut?”, intrerupse alta femeie. „Nu putea, chiar daca ar fi vrut.” „Voi nu stiti totul”, spuse o batrana care nu vorbise pana atunci. „Am aflat de la Malchus ca stapanul l-a prins o data pe grec discutand cu Prisca la poarta si l-a alungat. Acesta i-a raspuns ceva intr-o limba necunoscuta, dar cu o privire plina de ura; stapanul a poruncit sa fie prins, legat si batut, ceea ce s-a intamplat de indata. L-au batut bine, mai ales ca era pagan. Sunt zece zile de atunci, iar acum Prisca impreuna cu copilul au disparut.” Si din nou toate femeile incepura sa planga si sa boceasca soarta copilului. Intre timp, o scena mult mai dureroasa avea loc in interiorul palatului. Soarele strabatea inauntru printre frunzele copacilor, aruncand pete de lumina pe divanele de catifea. Trandafiri, crini si oleandri se scaldau in lumina in jurul fantanilor din marmura.

 Pasarelele care zburau dintr-un loc in altul cantau voioase de parca nimic nu s-ar fi intamplat la palat. Si totusi, o adanca tristete stapanea peste tot, pentru ca stapana acestor frumuseti zacea alba ca varul, zdrobita de durere, pe un fotoliu, intr-o camera cu perdelele trase. Langa ea, cu fata ingropata in palme, statea sotul ei. „Nu, Anna”, gemu el, „nu pot sa-i dau de urma. Am trimis slujitorii in toate directiile; Malchus a perchezitionat cetatea intreaga din zorii zilei; eu insumi am umblat toata noaptea cautand. Totusi, nu-mi pierd speranta ca-l voi regasi”, continua el scrasnind din dinti si, sarind in picioare, incepu a umbla grabit de parca ar fi vrut sa masoare camera cu pasul. „Imi este teribil de greu sa rabd aceasta crima. Dumnezeul lui Avraam imi este martor ca ma voi razbuna! Si totusi, cine este dusmanul meu? Cine a indraznit sa-l fure pe David, unicul fiu al lui Caiaphas? Cineva, probabil, imi va cere bani sa-l rascumpar. Si voi plati, chiar daca imi voi da toata averea. O, fiul meu, singurul meu fiu!”. Si nenorocitul tata isi sfasie hainele plangand cu amar…”