Jurnalele lui George Whitefield

Continutul principal al cartii provine din insasi penita acestui evanghelist neobosit si este vechi de aproape 300 de ani. A fost publicat la vremea respectiva in 7 volume separate, fiecare acoperind o perioada specifica din intervalul decembrie 1737 - martie 1741 si descriind slujirea si trairile omului lui Dumnezeu in mijlocul unei biserici adormite si a unei lumi decazute. Dragostea pentru adevar si curajul neinfricat strabat aproape fiecare pagina a cartii, in timp ce impotrivirile mandriei si viclenia oamenilor religiosi incearca adesea sa le opreasca. Avem aici un om care desi in privinta infailibilitatii nu poate fi pus alaturi de cei care au primit harul si apostolia in mod direct de la Mantuitorul nostru, totusi in ce priveste zelul, truda si anvergura lucrarii, el este un tovaras apropiat al acestora.

Inaintea celor 7 jurnale, exista 2 relatari personale ale autorului ce cuprind perioada 1714-1737 si descriu copilaria, convertirea, ordinarea si inceputul lucrarii sale de predicare, pana la momentul in care s-a imbarcat sa mearga pentru prima data pe continentul American. In urma lor se gaseste un jurnal obtinut din manuscrisele lui George Whitefield pe care el nu l-a terminat sau publicat vreodata. Acesta cuprinde perioada dintre august 1744 si primavara anului 1745 si ne arata printre lipsuri si corecturi ca timpul, conflictele si trecerea omului din afara nu au putut subrezi pasiunea pentru Evanghelie din inima acestui om al lui Dumnezeu.

La sfarsitul cartii sunt 2 anexe. Prima este o scurta relatare din jurnalul unui contemporan, care ne zugraveste interesul oamenilor din vremea respectiva fata de acest evanghelist si mesajul predicat de el. Cea de-a doua este o scrisoare a lui George Whitefield catre John Wesley referitoare la harul suveran si gratuit al lui Dumnezeu.

Fie ca Duhul Celui care l-a chemat pe George Whitefield sa ridice si in vremea si tara noastra oameni care sa traiasca si sa moara avand Evanghelia Domnului Isus gravata pe suflet si pe buze.

Cuprins

Introducere
Prefata lui Whitefield la Editia din 1756 a Jurnalelor sale
O scurta relatare a modului in care a tratat Dumnezeu cu George Whitefield din copilarie pana la vremea ordinarii sale (1714-1736)
O relatare ulterioara a modului in care a tratat Dumnezeu cu George Whitefield de la vremea ordinarii pana la imbarcarea pentru Georgia (iun 1736 – dec 1737)
Primul jurnal – Calatoria de la Londra la Savannah in Georgia (decembrie 1737 – mai 1738)
Al doilea jurnal – De la sosirea sa la Savannah pana la intoarcerea sa la Londra (mai 1738 – decembrie 1738)
Al treilea jurnal – De la sosirea sa la Londra pana la plecarea sa de acolo in vederea calatoriei spre Georgia (dec 1738 – iun 1739)
Al patrulea jurnal – In timpul cat a fost retinut in Anglia din cauza embargoului (iunie 1739 – august 1739)
Al cincilea jurnal – De la imbarcarea sa de dupa embargo si pana la sosirea sa la Savannah in Georgia (august 1739 – ianuarie 1740)
Al saselea jurnal – De la sosirea sa in Georgia, pana cateva zile dupa revenirea sa acolo de la Philadelphia (ianuarie 1740 – iunie 1740)
Al saptelea jurnal – De la cele cateva zile dupa revenirea sa in Georgia pana la sosirea sa la Falmouth pe data de 11 martie 1741
Un jurnal nepublicat
Apendice I – George Whitefield vine la Middletown
Apendice II – O scrisoare adresata domnului preot John Wesley

Fragmente sugestive 

Nu am putut sa nu remarc cum ii place Diavolului sa-L reprezinte pe Dumnezeu ca fiind tot numai indurare, ori tot numai dreptate. Atunci cand oamenii sunt treziti, el ar dori, daca e posibil, sa ii ispiteasca sa-si piarda nadejdea; atunci cand sunt morti in greseli si pacate el ii ispiteste sa se creada in siguranta. Doamne, pazeste-ne de a naufragia pe oricare dintre stancile acestea! Da-ne un asemenea sentiment al dreptatii Tale, incat sa fim convinsi ca nu putem fi mantuiti daca continuam in pacat, si un asemenea sentiment al indurarii Tale, care sa ne pazeasca de la a ne pierde nadejdea, printr-o credinta vie in Fiul Tau scump, care este Mantuitorul pacatosilor!

Am predicat la Nottingham [...] M-a surprins sa vad o asemenea multime de oameni adunata laolalta, dupa un anunt facut in asa scurt timp si intr-un asemenea loc pustiu. Cred ca erau douasprezece mii de oameni. Nu incepusem de mult timp, inainte sa percep ca multi se topeau inaintea Cuvantului. Pe masura ce am continuat, influenta a crescut, pana ce, in cele din urma (atat dimineata, cat si dupa-masa), mii de oameni au strigat, asa ca aproape mi-au acoperit glasul. Niciodata nu am vazut o priveliste mai slavita. O, ce lacrimi au fost varsate si revarsate dupa Domnul Isus! Unii lesinau si, dupa ce dobandeau putina putere, ascultau din nou, iar apoi lesinau iar. Altii au strigat in asa fel de parca s-ar fi aflat in cele mai ascutite agonii ale mortii. O, ce ganduri si ce cuvinte mi-a pus Dumnezeu in inima! Dupa ce mi-am terminat ultimul discurs, am fost atat de strapuns, cum ar veni, si coplesit de un sentiment al dragostei lui Dumnezeu, incat unii au socotit, cred eu, ca eram gata sa‑mi dau duhul. Cat de dulce am zacut la picioarele lui Isus! Cu ce putere a curs peste sufletul meu un sentiment al dragostei Sale atot‑constrangatoare, gratuite si vesnice! Aproape ca mi-a luat viata!
Am predicat la Fagg’s Manor [...] Congregatia era cam la fel de mare cum fusese la Nottingham. O miscare mare, daca nu la fel de mare cum a fost acolo, a avut loc in inimile oamenilor. Majoritatea au fost topiti in lacrimi. Cuvantul a fost mai taios decat o sabie cu doua taisuri. Strigatele si suspinele amare erau de ajuns sa strapunga inima cea mai impietrita. Unii dintre oameni erau palizi ca moartea; altii isi framantau mainile; altii zaceau intinsi pe pamant; altii se prabuseau in bratele prietenilor lor si majoritatea isi ridicau ochii spre cer si strigau catre Dumnezeu dupa indurare. Nu m-am putut gandi la nimic altceva, cand m-am uitat la ei, decat la Ziua cea Mare. Pareau sa fie ca niste persoane trezite de trambita de pe urma si iesind din mormintele lor la judecata. Cineva si-ar fi putut imagina ca nimeni nu s-ar fi putut impotrivi puterii sau evita sa strige: „Cu adevarat Domnul este in locul acesta!”.

M‑am dus de doua ori la inchinarea publica si am predicat dupa-masa la aproape saizeci de mii de oameni. Multi s-au dus acasa, deoarece nu ma puteau auzi.

Celor care-mi interzic sa vorbesc acestor sarmani pagani botezati, cu scopul de a-i vedea mantuiti, le cer sa-mi dea un motiv pentru care fac asa, un motiv care sa-l satisfaca nu numai pe om, ci si pe Dumnezeu; ii citez aici sa-l dea ca raspuns Stapanului nostru comun.

La pranz am vorbit cu asemenea vigoare impotriva trimiterii de predicatori neconvertiti in lucrare, incat doi pastori au marturisit cu lacrimi in ochi ca isi pusesera mainile pe doi tineri fara macar sa-i intrebe „daca fusesera nascuti din nou din Dumnezeu ori nu”. Dupa pranz m-am rugat si un pastor batran a fost atat de convins de pacat, incat, chemandu-ne afara pe dl. Noble si pe mine, ne-a spus cu mare greutate (din cauza plansului) ca dorea sa ne rugam pentru el, „caci”, a spus el, „am fost un erudit si am predicat doctrinele harului mult timp, dar cred ca niciodata nu le-am simtit puterea in sufletul meu!”. O, daca toti pastorii neconvertiti ar fi adusi sa faca aceeasi marturisire!