Dragostea si roadele ei

Simplul fapt ca auzi un zvon cu privire la un individ, intr-o astfel de lume nechibzuita si mincinoasa, e departe de a insemna un argument suficient impotriva oricui, ca sa ne faca sa credem ca s-a facut vinovat de ceea ce se zvoneste; caci despre diavol, care e numit „dumnezeul lumii acesteia”, ni se spune ca este „mincinos si tatal minciunii”, prea multi dintre copiii lui fiindu-i asemenea in ce priveste spunerea de minciuni. Totusi, este un lucru obisnuit printre oameni sa ii judece pe altii, fara o baza mai solida decat faptul ca au auzit pe cineva spunand ceva, cu toate ca nu au nicio dovada ca lucrul acela ar fi adevarat. Cand aud ca altcineva a facut sau a spus cutare sau cutare lucru, ei par sa traga concluzia ca asa stau lucrurile, fara sa cerceteze mai departe, cu toate ca nimic nu este mai nesigur, ori mai probabil sa fie o minciuna, decat zvonul trecut din gura in gura. Unii sunt intotdeauna gata sa prinda un zvon, caci le place sa auda rele despre altii. Duhul lor pare sa fie lacom cu privire la lucrul acesta; e ca si cum ar fi hrana pentru foamea inimilor lor corupte, caci se hranesc cu aceste lucruri, asa cum fac pasarile carnivore care se hranesc cu cadavre. Ei iau aceste zvonuri cu usurinta ca si cand ar fi adevarate, fara sa cerceteze lucrurile, aratand astfel cand de opusi sunt in caracter si in comportament fata de omul descris de psalmist (Psalm 15:1-3), care locuieste in cortul lui Dumnezeu, pe muntele Lui cel sfant, si despre care declara ca „nu arunca ocara asupra aproapelui sau”; aratand, astfel ca sunt mai degraba asemenea „celui rau”, care „asculta cu luare aminte la buza nelegiuita”, si „mincinosului”, care „pleaca urechea la limba nimicitoare” (Proverbe 17:4).

Despre dragoste e adevarat in mod particular faptul ca se afla deasupra principiului egoismului. Cu toate ca orice dragoste adevarata cauta si urmareste binele celor care sunt iubiti, totusi, orice alta dragoste, cu exceptia acesteia, isi are ca baza, intr-un sens, principiul egoismului. Asa stau lucrurile in cazul afectiunii naturale care o simt parintii pentru copiii lor si cu dragostea pe care o au rudeniile unele pentru altele. Daca facem exceptie de impulsurile instinctului, dragostea de sine e izvorul principal al ei. Din cauza ca oamenii se iubesc pe sine insisi, iubesc si acele persoane si lucruri de care sunt legati si despre care socotesc ca li se potrivesc, si de care, prin ordinea societatii, depind interesele si onoarea lor. La fel se intampla in cazul celor mai stranse prietenii care exista intre oameni. Dragostea de sine este izvorul din care se nasc. Uneori, recunostinta naturala pentru binele care li s-a facut din partea altora sau pentru beneficiile primite din partea lor, ii predispune pe oameni, prin canalul iubirii de sine, la un respect similar fata de cei care le-au aratat bunatate si prin care le-au fost promovate interesele. Si uneori oamenii naturali sunt adusi la o prietenie cu altii din cauza calificarilor pe care le vad sau le gasesc in acestia, si care cred ca vor contribui la promovarea binelui lor temporar. Daca observa ca altii sunt predispusi la a le arata respect si ii cinstesc, atunci dragostea fata de onoarea proprie ii va face sa se imprieteneasca cu acestia; sau daca ii vad ca manifesta generozitate fata de ei, atunci dragostea fata de profitul propriu ii va predispune la prietenie pe aceasta baza; sau daca gasesc in ei potrivire in ce priveste dispozitiile launtrice sau manierele, dragostea de sine ii va inclina spre prietenie cu acestia din cauza placerii pe care o resimt in compania acestora sau din cauza ca aceasta potrivire cu ei in temperament poarta cu ea aprobarea temperamentului si a cailor lor. Si exista multe alte cai in care dragostea de sine este sursa acestei iubiri si prietenii care se naste adeseori intre oameni. Marea parte a acestei iubiri din lume se naste din acest principiu si, de aceea, nu trece dincolo de ce e natural. Iar natura nu te poate conduce dincolo de dragostea de sine, ci tot ce fac oamenii, intr-un fel sau altul, creste din aceasta radacina.

Pe cand dragostea divina despre care este vorba in textul nostru este ceva situat deasupra iubirii de sine, e ceva supranatural, fiind deasupra si dincolo de ceea ce e natural. Nu e o tulpina ce creste din radacina iubirii de sine, ca in cazul afectiunii naturale, a prieteniei lumesti, a iubirii pe care o au oamenii lumesti unii pentru altii. Ci, dupa cum dragostea de sine este rezultat al principiilor naturale, tot asa, dragostea divina este rezultat al principiilor supranaturale. Cea de pe urma e de un fel mai inalt si mai nobil decat orice planta care creste natural intr-un asemenea sol cum e inima omului. E o planta mutata in sufletul gradinii cerului de catre Duhul cel sfant si binecuvantat al lui Dumnezeu, asa ca isi are viata in Dumnezeu si nu in sine. De aceea, nu exista o alta iubire care sa se gaseasca atat de sus deasupra principiului egoist cum e dragostea crestina; nicio iubire nu e atat de libera si de dezinteresata, si prin manifestarea careia Dumnezeu este iubit atat de mult pentru ce este in Sine Insusi, iar oamenii sunt iubiti, nu din cauza relatiei lor fata de sine, ci a relatiei la Dumnezeu ca si copiii ai Lui, fiind iubiti ca cei care sunt creaturile puterii Sale si aflate sub influenta Duhului. De aceea, dragostea divina, deasupra oricarei alte iubiri din lume, este contrara unui duh egoist. Cealalta iubire, cea naturala, poate fi in anumite aspecte contrara egoismului, in masura in care poate, si adeseori se intampla sa-i miste pe oameni la o generozitate si bunatate fata de cei pe care ii iubeste; totusi, in alte aspecte, ea e in acord cu un duh egoist, deoarece, daca ii urmarim originile, ea creste din aceeasi radacina, si anume din principiul iubirii de sine. Pe cand dragostea divina isi are izvorul acolo unde se gaseste radacina ei – in Isus Hristos; asa ca nu e din lumea aceasta, ci de sus; si tinde inspre acolo de unde a venit. Si, dupa cum nu creste din sine, nici nu tinde spre sine. Isi gaseste placerea in onoarea si in slava lui Dumnezeu, iubindu-L pentru ce este El nu doar pentru binele propriu; si urmareste si isi gaseste placerea in binele oamenilor, de dragul lor si de dragul lui Dumnezeu. Iar faptul ca dragostea aceasta divina reprezinta, intr-adevar, un principiu mult superior si contrar unui duh egoist, reiese si din faptul ca se revarsa chiar si asupra dusmanilor; iar faptul ca are natura si tendinta de a se manifesta si fata de cei nerecunoscatori si rai, ba chiar a celor care ne fac rau si ne urasc – lucru care e in mod direct contrar tendintei unui principiu egoist si cu totul deasupra naturii – arata ca e mai putin de natura omeneasca decat divina.

Cuprins:

Prelegerea I Intregul har adevarat in inima e rezumat in dragoste

Prelegerea II Dragostea e mai excelenta decat darurile extraordinare ale duhului

Prelegerea III Cele mai mari realizari sau suferinte sunt in van fara dragoste

Prelegerea IV Dragostea ne predispune sa rabdam cu blandete nedreptatile din partea altora

Prelegerea V Dragostea ne predispune la a face binele

Prelegerea VI Dragostea nu se potriveste cu un duh de invidie

Prelegerea VII Duhul de dragoste e un duh smerit

Prelegerea VIII Duhul de dragoste e opusul unui duh egoist

Prelegerea IX Duhul de dragoste e opusul unui duh manios sau razbunator

Prelegerea X Duhul de dragoste e opusul unui duh critic

Prelegerea XI Intreg harul adevarat din inima tinde spre actiuni sfinte in viata

Prelegerea XII Dragostea, sau duhul crestinesc, e gata sa accepte orice suferinta la care e chemata

Prelegerea XIII Toate harurile crestine sunt legate intre ele si dependente unele de altele

Prelegerea XIV Dragostea, sau harul adevarat, nu e biruita de opozitii

Prelegerea XV Duhul sfant e transmis continuu sfintilor, in dragoste

Prelegerea XVI Cerul e o lume a dragostei