15 minute de cosmar

 Bazata pe fapte reale, cartea prezinta modul in care extremistii islamici isi dezvolta mentalitatea de sinucigasi, pe baza interpretarii invataturii islamice, precum si complexitatea trairilor pe care le au atunci cand ucid oameni nevinovati, in contrast cu credinta si curajul crestinilor care sunt tinta acestor atacuri.

 Desfasurarea evenimentelor te tin incordat si te fac sa traiesti contextul evenimentelor in care simti suferinta si pretul pe care il platesc crestinii si misionarii care slujesc in lumea islamica dar, in acelasi timp, experimentezi suveranitatea lui Dumnezeu care, in mod miraculos, intervine pentru a narui planurile intunericului.
Carmen Ciornei lucrator crestin in Asia Centrala

 Trebuie sa recunosc faptul ca rareori am fost atat de fascinata de vreo poveste asa cum s-a intamplat cu aceasta. Si cu cat am abordat-o mai mult, cu atat a devenit mai incredibila, pana acolo incat am fost dusa intr-o calatorie turbulenta de descoperire, care m-a condus pana in Pakistan.

 Totul a inceput atunci cand editorul meu mi-a povestit cu entuziasm despre o poveste fantastica pe care a citit-o in tren. De fapt, era vorba de niste elevi care au auzit un cor de ingeri cantand, in timp ce erau atacati de teroristi. Urechile mi s-au ciulit la auzul cuvintelor „cor de ingeri” si „teroristi”. Asta suna foarte bine pentru o noua carte!
Am vrut numaidecat sa aflu mai multe. Editorul mi-a dat o colectie de marturii de-ale elevilor, profesorilor si lucratorilor scolii MCS, care intr-o brosura, descriau atacul brutal de la 5 august 2002. Atunci cand am citit ceea ce au scris acesti copii am fost atat miscata incat lacrimile au inceput sa-mi curga pe obraji. Am fost absolut sigura ca trebuie sa scriu o carte despre asta!

 Exista doar o singura problema: pentru a transmite totul intr-un mod realist, nu vedeam nicio alta posibilitate decat sa plec in Pakistan. La acest gand am avut o senzatie neplacuta. Chiar daca in Brazilia am avut deja de-a face cu ucigasi, rapitori de avioane, spargatori de banci si traficanti de droguri, acestea s-au petrecut intr-o tara unde fiecare trecator spunea ca este crestin. Dar in Pakistan 97% din populatie este musulmana. Si doar aceasta statistica m-a intimidat destul de mult. Nu aveam prea multe informatii in ceea ce priveste Islamul. Niciodata nu m-a preocupat aceasta tema. Cel mult doar atunci cand au cazut turnurile gemene. Pe de alta parte cuvintele: Islam, musulmani, islamisti radicali nu faceau parte din viata mea cotidiana. Asa ca nici nu m-am ocupat de aceasta tema.
Toate acestea au luat o intorsatura radicala in ultimele luni.

 Pe biroul meu s-au adunat teancuri de carti despre Pakistan, terorism, teroristi sinucigasi si despre Islam. Pe langa asta sute de articole de ziar, informatii din internet si chiar un exemplar al Coranului. Daca ar fi trebuit sa scriu o carte despre acest atentat terorist, atunci voiam sa o fac bine, din respect fata de oamenii care au trait aceste evenimente.
Cu cat am aprofundat mai mult materialul, cu atat mai ciudate deveneau conexiunile. Atunci cand s-au cercetat informatiile despre fiecare terorist in parte s-au descoperit legaturi pana la Bin Laden, FBI si serviciul secret pakistanez. Dintr-o data, toata povestea parea un numar prea mare pentru mine. Pe de alta parte ma gadila la degete si asa am decis sa iau povestea in maini, sa zbor in Pakistan pentru a vorbi cu oamenii care au trait atentatul pe propria piele.

 Atunci cand am spus cunoscutilor si prietenilor mei despre calatoria in Pakistan, multi m-au considerat nebuna sau au inceput sa-si faca griji ca voi fi rapita sau ca mi se va putea intampla altceva grav. Sincer vorbind, atunci cand eram in aeroport iar majoritatea barbosilor era formata din pakistanezi, m-am gandit ca unul sau altul ar putea fi un terorist. In timpul zborului spre Islamabad am stat langa un judecator, foarte prietenos, si sotia acestuia. Si atunci cand spontan, dupa cateva minute, m-au invitat la ei acasa am simtit ca neincrederea mea fata de musulmani era de ras.
In timpul sederii mele de doua saptamani in Pakistan am cunoscut o multime de localnici ospitalieri.
Spontan, un cuplu care vorbea doar urdu, m-a invitat la cina. Ne-am distrat mult atunci cand am incercat sa vorbim cu ajutorul mainilor si picioarelor. Sotia chicotea tot timpul in timp ce statea pitita pe dusumea si cocea lipia pe care mai tarziu am folosit-o ca lingura pentru a lua din boluri mici o amestecatura foarte iute de carne tocata cu iaurt.

 Pe langa oameni si ospitalitatea lor exista multe alte lucruri care m-au fascinat la aceasta tara. De exemplu, autobuzele arhipline, vopsite in culori vii pe care erau agatate clopote, lantisoare si tot felul de maruntisuri. Sau norii musonici care plutesc atat de aproape printre copaci, incat uneori nu poti sa vezi mai mult de zece metri in fata. Sau batranii care stau la marginea strazii vopsindu-si parul si barbiile cu rosu de henna.
Bineinteles ca mi-am facut rost de haine traditionale pentru a nu fi o piatra de poticnire pentru pakistanezi. Salwar Kameezul este intr-adevar o imbracaminte lejera. Aceasta exista pentru femei in cele mai minunate culori la fel ca in basme. Am invatat ca femeia nu trebuie sa fie acoperita peste tot. Cel putin bratele trebuie sa fie acoperite peste cot. Doar o data sau de doua ori mi s-a spus ca ar trebui ca, din respect, sa-mi acopar si capul. In afara de asta era suficient sa porti peste umeri asa-numita dupatta.

 Vizita mea la Murree Christian School a fost in august 2005, la inceput de an scolar, douasprezece luni dupa redeschiderea scolii. Am fost foarte fascinata de ceea ce mi-au povestit elevii si profesorii. Cel mai mult m-a impresionat faptul ca copiii au dorit sa se intoarca in scoala dupa tot ceea ce li s-a intamplat. Am intrebat un grup de adolescenti daca nu se tem ca vor fi atacati din nou de teroristi. Mi-au raspuns foarte simplu:
Daca acesta este riscul la care trebuie sa ne expunem, atunci ni-l asumam.
Majoritatea mi-a spus ca dupa absolvirea scolii, doresc sa lucreze ca misionari in Pakistan, la fel ca parintii lor.
Curajul si credinta acestor tineri era intr-adevar impozanta. Acestia nu sunt eroi, ci adolescenti obisnuiti cu idei absurde si cu aceleasi intrebari fara raspuns pe care le are fiecare tanar de varsta lor. Si totusi, poseda acea incredere de neclintit in Dumnezeu si sunt gata sa dea totul pentru Dumnezeu. Am fost si inca mai sunt foarte impresionata de ei.

 O alta problema era sa filtrez din multimea acestor informatii, povesti si impresii personale ceea ce era intr-adevar semnificativ. Nu am putut sa scriu o carte cu doua sute de personaje principale, cu toate ca fiecare dintre ei a jucat un rol principal. Si ce a fost cu teroristii? Ce au avut in cap atunci cand au navalit cu mitralierele lor la scoala. Cum putea cineva atat de tanar sa se puna la dispozitie pentru un atentat sinucigas? Toate aceste intrebari m-au macinat si am vrut sa dau un raspuns cat mai sensibil. Am vrut sa ma transpun in viata celor care au murit in aceste atentate. Am vrut sa rup cliseul alb-negru si sa lucrez cu nuante mult mai finute.

 Bineinteles ca nu am putut sa cercetez ceea ce au discutat teroristii intre ei si ceea ce au facut. De aceea, m-am bazat pe cunoasterea acestor fel de detalii in multe alte cazuri si pe intelegerea mea omeneasca – in combinatie cu drepturile autorului. Printre alte resurse am avut si articole de pe de pe internet, ziare si reviste din diferite tari, chiar carti din Pakistan (o carte in care sunt prezentate toate organizatiile teroriste cu metodele lor de antrenament, de instruire in manuirea armelor, structurile si tintele lor, precum si detaliile despre despagubirea urmasilor victimelor si informatii despre contextul familial al fiecarui luptator). Au mai fost si interviuri cu teroristi si pakistanezi (unii inca activisti, altii care au fost), la fel si rapoarte in urma judecarii proceselor. Cele mai multe personaje si nume din cartea mea sunt corecte, la fel si numele din spatele povestilor.

 Personal nu am fost prezenta in timpul acestor atentate. Chiar in multimea acestor articole de ziar, informatiile au fost detaliate in mod diferit. Cateodata, din disperarea de a nu pierde privirea de ansamblu, am simtit cum creierul mi-a scos fum. Pe o masa goala mi-am construit toata scoala, pe care am impartit cubulete din diferite culori, pe care am scris nume, pentru a-mi imagina in ce secunda cine a privit, unde si ce a vazut, si cum a reactionat la aceasta – victimele, cat si atacatorii. Si aceasta, doar pentru a reconstrui cele cincisprezece minute.
 A fost o aventura giganta scrierea acestei carti. Si de cateva ori m-am gandit: daca ar fi o poveste inventata, toti ar spune ca am intrecut masura. Dar viata inca mai scrie cele mai captivante povesti. Sunt asa de multumitoare lui Dumnezeu ca am avut oportunitatea de a scrie acest True-Life-Thriller. M-a entuziasmat felul necomplicat al lui Paul-Gerhard si al lui Deborah de a vorbi despre Dumnezeu – si despre ceea ce a facut El in viata lor. Amandoi au acum douazeci de ani si au dorinta de a fi folositi de Dumnezeu. Si eu stiu ca Tatal nostru ceresc implineste astfel de rugaciuni.

 Unchiul Simon, un australian mai in varsta, care a slujit ca administrator al scolii, mi-a povestit, profund miscat, cum a trait ziua de 5 august. El nu era in scoala atunci cand au venit teroristii, ci la cativa kilometri impreuna cu alti cativa lucratori. Cineva l-a anuntat telefonic ca scoala este atacata si au inceput sa se roage. Cineva a avut indemnul sa se roage impotriva fricii si exact asta au facut.
La programul de biserica, care a avut loc la cateva zile dupa atentat, mai multi copii au marturisit ca nu le-a fost frica. Atunci cand unchiul Simon mi-a povestit aceasta, ochii ii erau plini de lacrimi de bucurie.

 Imi plac provocarile. Scrierea acestei carti a fost pentru mine cea mai mare provocare din ultimii ani. Mi s-au deschis ochii pentru multe lucruri si am invatat incredibil de mult si am profitat din aceasta experienta. Inca o data am realizat ca Dumnezeu nu se lasa pus intr-un sablon si intotdeauna este mult mai mare decat, de multe ori, ne gandim noi oamenii mici.

Damaris Kofmehl
Iulie 2006