Gripa spaniola din 1918. Pandemia care a schimbat lumea

In 1918, italo-americanii din New York, indigenii Yupik din Alaska si iranienii din Mashad nu aveau aproape nimic in comun, cu exceptia unui virus – unul care a stat la originea celei mai necrutatoare pandemii a vremurilor moderne si care a avut un efect decisiv asupra istoriei secolului XX.

Gripa spaniola din 1918–1920 a fost unul dintre cele mai mari dezastre umane, poate nu numai din veacul trecut, ba chiar din toate timpurile. A infectat o treime din populatia lumii, de la cei mai saraci imigranti din New York, pana la regele Spaniei, Franz Kafka, Mahatma Ghandi sau Regina Maria a Romaniei. Si totusi, in ciuda numarului mare de victime, intre 50 si 100 de milioane de oameni, a ramas in memoria noastra ca un factor secundar al Primului Razboi Mondial.

Relatand povestea din punctul de vedere al celor care au trait si au supravietuit acelor vremuri si bazandu-se pe ultimele cercetari din istorie, virusologie, psihologie si economie, Laura Spinney ilustreaza cum pandemia a pus la incercare ingeniozitatea si vulnerabilitatea oamenilor, dar a influentat si politica globala, relatiile rasiale, structurile familiale, ca si modul de perceptie al medicinei, religiei si artei.

Cartea este ilustrată cu imagini de arhivă surprinse chiar în timpul pandemiei din 1918.

Ce spun publicatiile?
„Cartea nu este doar o sondare, ci si o reconstituire a trecutului. Pe masura ce actiunea progreseaza, gripa devine un personaj in sine, care se iveste, cameleonic, in momente esentiale ale istoriei, schimband cursul unor evenimente care nu ii erau atribuite anterior... Captivanta.”

— The Guardian

„Spinney stie exact care mistere medicale si scene obsedante vor face ca pandemia sa ne cucereasca pe de-a-ntregul imaginatia.”

New York Times

„Percutanta... Spinney este o povestitoare care-si tese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor stiintific. Luand urma gripei fatale pe noua continente, ea incearca sa ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul rascolit de razboi, ci si comunitati indepartate din Africa de Sud, China si Brazilia. Cartea dezvaluie reactiile disperate, total diferite ale oamenilor si impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicina la afaceri si de la politica la poezie.”
Science

„Pe langa cercetarea exemplara, naratiunea lui Spinney este plina de detalii fascinante si neobisnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranta vor aparea si alte volume dedicate pandemiei. Cartea de fata ridica stacheta foarte sus.”

FRAGMENT
Kaizerul Wilhelm al II-lea al Germaniei a abdicat la 9 noiembrie 1918 si pe strazile Parisului oamenii jubilau, strigand À mort Guillaume!, À bas Guillaume! Moarte lui Wilhelm! Jos cu Wilhelm! In acest rastimp, in al saptelea arondisment al orasului, poetul Guillaume Apollinaire zacea pe patul de moarte. Farul calauzitor al miscarii de avangarda franceze si omul care a inventat termenul “suprarealism” si a inspirat artisti importanti precum Pablo Picasso si Marcel Duchamp se inrolase voluntar in 1914. Dupa ce a supravietuit ranii de la cap, provocate de o schija de obuz, si unei trepanatii, a murit de gripa spaniola la varsta de 38 de ani, fiind declarat “mort pour la France”. Funeraliile lui au avut loc patru zile mai tarziu – la doua zile dupa semnarea armistitiului. Parasind biserica Saint-Thomas-dAquin, participantii la ceremonie au pornit catre cimitirul Père Lachaise, in estul orasului.

“Dar cand au ajuns la coltul bulevardului Saint-Germain”, isi aminteste prietenul lui Apollinaire, poetul Blaise Cendrars, “cortegiul a fost asaltat de o multime de oameni galagiosi care sarbatoreau incheierea armistitiului, barbati si femei care fluturau din maini, cantau, dansau, se sarutau si strigau in delir faimosul refren de la sfarsitul razboiului: “Nu, nu trebuie sa pleci, Guillaume. Nu, nu trebuie sa pleci…”. Era, de fapt, o ironie la adresa kaizerului infrant, dar pentru prietenii lui Apollinaire exprima o mare amaraciune. Moartea poetului reprezinta o metafora pentru uitarea colectiva a celui mai mare masacru din secolul al XX-lea. Gripa spaniola a infectat una din trei persoane la nivel global, adica 500 de milioane de oameni.

De la primul caz, inregistrat la 4 martie 1918, si pana la ultimul, inregistrat prin martie 1920, a ucis intre 50 si 100 de milioane de oameni sau 2,5-5% din populatia lumii – o marja care reflecta gradul de incertitudine care inca persista asupra fenomenului.
Si totusi, ce vedem cand desfasuram papirusul secolului al XX-lea? Doua razboaie mondiale, ascensiunea si decaderea comunismului si, eventual, cele mai spectaculoase episoade de decolonizare. Nu vedem insa cel mai dramatic eveniment, desi e chiar sub ochii nostri. Cand oamenii sunt intrebati care este cel mai mare dezastru al secolului trecut, aproape nimeni nu raspunde “gripa spaniola”, insa toti sunt surprinsi de cifrele legate de ea. Unii cad pe ganduri si, dupa o pauza, isi amintesc de un unchi de demult care a murit din cauza ei, de veri orfani carora li s-a pierdut urma, de vreo ramura a familiei care a disparut in 1918. Sunt foarte putine cimitire in lume mai vechi de 100 de ani care sa nu aiba cateva morminte din toamna lui 1918, cand a lovit al doilea si cel mai grav val al pandemiei, iar amintirile oamenilor reflecta acest fapt. Dar nu exista niciun cenotaf si niciun monument la Londra, Moscova sau Washington D.C. Gripa spaniola e o amintire individuala, nu colectiva. Nu e un dezastru istoric, ci milioane de tragedii personale discrete. Poate ca e ceva legat de forma pe care a luat-o. Primul Razboi Mondial a durat patru ani lungi si, in ciuda numelui sau, cea mai mare parte a actiunii a avut loc in teatrele din Europa si Orientul Mijlociu. Restul omenirii a simtit vantul fierbinte care il atragea spre vartej, dar a ramas in afara lui si in anumite locuri razboiul parea chiar foarte departe. Cu alte cuvinte, razboiul a avut o localizare geografica si o desfasurare in timp.
Gripa spaniola a cotropit insa tot globul intr-o clipita. Cele mai multe decese s-au produs in 13 saptamani, de la mijlocul lui septembrie la mijlocul lui decembrie 1918. Spatiul sau de desfasurare larg si timpul scurt se opun astfel spatiului restrans si duratei lungi ale razboiului.

Istoricul african Terence Ranger remarca, la inceputul mileniului actual, ca un astfel de eveniment necesita o altfel de abordare a relatarii povestii. O naratiune liniara nu e potrivita, ci e nevoie de ceva care se apropie de felul in care femeile din Africa de Sud discuta despre un eveniment important din viata comunitatii. “Ele il descriu si apoi se invart in jurul lui”, scria Ranger, “revenind permanent la subiect, largindu-l si adaugand amintiri trecute si desfasurari ulterioare”. Talmudul, cartea sfanta a evreilor, este organizat intr-un mod similar. Pe fiecare pagina, o coloana din textul stravechi este inconjurata de comentarii, apoi de comentarii la comentarii, in cercuri tot mai mari, pana cand ideea centrala s-a intiparit prin spatiu si timp in memoria colectiva. (Ar putea exista si un alt motiv pentru care Ranger propunea o istorie feminizata a gripei spaniole: in general, femeile ii ingrijeau pe bolnavi, auzeau gemetele si sunetele din saloane, pregateau cadavrele pentru inmormantare si aveau grija de orfani. Ele erau legatura dintre individual si colectiv.)
La baza fiecarei pandemii sta o intalnire dintre un microorganism care provoaca boala si o fiinta umana. Dar intalnirea aceea, precum si evenimentele care au cauzat-o si cele care rezulta din ea sunt determinate de numeroase alte evenimente care se produc simultan – poate fi vorba de vreme, de pretul painii sau de ideile despre microbi, oameni albi si djinni*, Pandemia, la randul ei, afecteaza pretul painii, ideile despre microbi, oameni albi si djinni – uneori chiar si vremea. Este un fenomen social si biologic in egala masura, care nu poate fi separat de contextul istoric, geografic si cultural. Felul in care mamele si bunicile din Africa povestesc un eveniment confera greutate acestei bogatii contextuale, chiar daca evenimentul nu dureaza multa vreme. Aceasta carte isi propune sa procedeze in aceeasi maniera. Momentul e potrivit. In deceniile care au urmat imediat pandemiei, singurii oameni care au studiat fenomenul, in afara de functionarii companiilor de asigurari, au fost epidemiologi, virusologi si istorici ai medicinei. Si totusi, de la sfarsitul anilor 1990, istoriografia gripei spaniole a explodat, iar amploarea atentiei recent acordate s-a facut remarcata prin natura ei multidisciplinara.

Acum sunt interesati de ea nu numai istorici, ci si economisti, sociologi si psihologi. Fiecare dintre ei si-a indreptat privirea asupra unui alt aspect si datorita lor s-a schimbat si intelegerea noastra. De multe ori insa cercetarile lor sunt ingropate in reviste de specialitate, asa ca aceasta carte incearca sa le reuneasca, sa impleteasca toate aceste fire pentru a alcatui un portret mai coerent al bestiei, cu toate aspectele gloriei sau ororii ei. Informatiile disponibile azi nu sunt doar din domenii diferite, ci si din puncte geografice diferite, surprinzand amploarea globala a dezastrului. Pana acum, cele mai multe relatari referitoare la gripa spaniola se concentrau asupra Europei si a Americii de Nord. Era si firesc, deoarece mult timp acestea au fost singurele locuri in care informatiile se colectau sistematic. In 1998, cand experti in gripa spaniola din toata lumea s-au intalnit la Cape Town sa marcheze comemorarea celor 80 de ani, au ajuns la concluzia ca nu se stia mai nimic despre ceea ce s-a intamplat in multe parti ale globului – America de Sud, Orientul Mijlociu, Rusia, Asia de Sud-Est si China continentala. Dar datele referitoare la Europa si la America de Nord distorsioneaza imaginea fenomenului din doua motive. In primul rand, aceste continente au raportat, in medie, cele mai scazute rate ale deceselor, asa ca experienta lor este atipica. Si, in al doilea rand, in 1918 amandoua erau implicate profund intr-un razboi care avea sa devasteze Europa.

Indiscutabil, razboiul a fost principalul eveniment de pe acest continent: Franta a pierdut de sase ori mai multi oameni in razboi decat in pandemie, Germania de patru ori mai mult, Marea Britanie de trei ori mai mult si Italia de doua ori mai mult. Dar pe toate celelalte continente – cu posibila exceptie a Antarcticii, pe care ambele dezastre au lasat-o neatinsa – mai multi au murit de gripa decat in razboi. La momentul scrierii acestei carti, adica la circa 20 de ani de la intrunirea de la Cape Town si aproape de centenarul catastrofei, avem posibilitatea de a reconstitui ce s-a intamplat in celelalte parti ale lumii.

Dar povestea face uneori o pauza, pentru a surprinde diferentele, dar si asemanarile de experienta ale diferitelor comunitati. In 1918, italo-americanii din New York, indigenii yupik din Alaska si locuitorii orasului sfant Mashhad din Persia [actualul Iran] nu aveau aproape nimic in comun in afara virusului, iar cultura fiecarui loc si alti factori au modelat diferit intalnirea cu acest virus. Din acest motiv, o serie de tablouri urmaresc dezastrul asa cum s-a manifestat el in societati din diferite puncte ale globului, ilustrand natura profund sociala a pandemiei.
Aceste tablouri arunca o lumina peste zone ale hartii pana acum intunecate si ne indica felul in care gripa spaniola a fost resimtita in diferite parti ale lumii, pentru care anul 1918 a fost anul gripei, si nu anul in care s-a sfarsit razboiul. Ele nu sunt atotcuprinzatoare, pentru ca milioane de povesti au ramas nespuse. Cu siguranta, nu doar in Rio de Janeiro orgia postpandemica a adus o crestere a natalitatii si nu doar la Odessa, in Rusia, oamenii au apelat la ritualuri religioase arhaice pentru a alunga molima. Nu doar indienii au trecut temporar peste granitele stricte ale ierarhiei sociale ca sa se ajute intre ei si nu doar in Africa de Sud oamenii de o anume culoare i-au invinuit pe ceilalti. Un episcop catolic a facut, poate, cu frustrare, eforturi de a izola gripa in Spania, dar adesea misionarii au fost singurii care au adus usurare in colturi indepartate din China. Exista si o limitare majora a cartii: naratorul e, si de data aceasta, european. Povestea gripei spaniole este relatata din partea a doua pana intr-a sasea. Dar povestea este inclusa intr-una mai mare, care ne spune cum a coabitat omul cu gripa si cum a evoluat impreuna cu ea timp de 12.000 de ani. Asadar, partea intai, “Orasul fara ziduri”, aduce povestea pana in 1918, in timp ce partea a saptea, “Lumea de dupa gripa”, exploreaza urmele gripei spaniole cu care traim azi. Cum omul si gripa inca evolueaza impreuna, partea a opta, “Mostenirea lui Roscoe”, are in vedere o batalie viitoare – urmatoarea pandemie de gripa -, anticipand cu ce arme vom putea lupta si care ar putea fi pentru noi calcaiul lui Ahile. Impreuna, toate aceste povesti alcatuiesc o biografie a gripei – adica o istorie umana, in care gripa reprezinta punctul comun. Postfata abordeaza problema aducerii aminte, intrebandu-se de ce, cand impactul gripei spaniole a fost atat de puternic, o numim “uitata”.
S-a spus de multe ori ca Primul Razboi Mondial a ucis romantismul si increderea in progres, dar, daca stiinta a facilitat macelul la scara industriala sub forma razboiului, tot ea a fost cea care nu a reusit sa previna macelul sub forma gripei spaniole. Aceasta din urma a remodelat populatia umana mai radical decat orice eveniment care a avut loc de la Moartea Neagra incoace. A influentat cursul Primului Razboi Mondial si, posibil, a contribuit la declansarea celui de-al doilea. A impins India mai aproape de independenta, Africa de Sud mai aproape de apartheid si Elvetia in pragul razboiului civil.

A dus la aparitia serviciilor medicale universale si a medicinei alternative, la dragostea noastra pentru aer curat si la pasiunea pentru sport si, probabil, a fost responsabila, macar partial, pentru obsesia artistilor din secolul al XX-lea pentru nenumaratele feluri in care trupul uman poate ceda. “Posibil” si “probabil” sunt termeni indispensabili cand discutam despre gripa spaniola, pentru ca in 1918 nu se putea diagnostica gripa si, din acest motiv, nu se putea spune cu precizie ca asta era, la fel cum nu putem fi siguri ca ciuma bubonica (sau una dintre variantele ei, ciuma pulmonara) a provocat in secolul al XIV-lea Moartea Neagra. Ceea ce iese din zona probabilitatii e faptul ca pandemia din 1918 a accelerat ritmul schimbarilor in prima jumatate a secolului al XX-lea si a contribuit la modelarea lumii noastre moderne. Daca toate acestea sunt adevarate, cum se face ca inca mai vedem si acum gripa spaniola ca pe o nota de subsol la Primul Razboi Mondial? Chiar am uitat-o? Terence Ranger asa credea, dar, daca ar mai fi fost si azi in viata, poate ca ar fi sovait inainte sa afirme asta. Si, daca e asa, meritul ii apartine unui vast efort concertat. Povestea gripei spaniole nu mai poate fi spusa fara contributia istoricilor si a oamenilor de stiinta, inclusiv a specialistilor in stiinte sociale. Stiinta ne spune povestea de la inceputurile ei, trecand peste acei kilometri de preistorie care par goi, dar care sunt, de fapt, marcati de litere invizibile – si care au modelat evenimentele din 1918, la fel cum le-au modelat si pe cele de mai tarziu. Istoria preia stafeta din locul in care literele devin lizibile, iar stiinta arunca asupra trecutului lumina din prezent.
Si totusi, un lucru putem sa-l afirmam cu certitudine: cand se vor implini 200 de ani de la pandemie, istoricii vor fi umplut multe dintre golurile din informatii, iar lumina adusa de oamenii de stiinta va fi mai puternica.