Marturia lui Howell Harris

Howell Harris (1714-1773) a fost unul dintre principalii lideri ai trezirii metodiste galeze din secolul al XVIII-lea, alaturi de Daniel Rowland si William Williams Pantycelyn.

In aceasta scurta relatare, vedem creionat portretul unui om trimis de Dumnezeu sa predice Evanghelia „nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfant si cu o mare indrazneala”.

Truda, rabdarea, perseverenta si suferintele pe care a ales sa le indure, ne pot inspira si provoca la o traire costisitoare pentru Dumnezeu si, in acelasi timp, ne pot risipi gandurile inalte cu privire la noi insine.

O, Domn al secerisului, ridica si in tara noastra astfel de lucratori!

Fragmente sugestive

Desi Il numim pe Dumnezeu Tatal nostru si Il recunoastem ca fiind Cel ce are la dispozitie toate lucrurile si ca Scriptura este adevarata, totusi noi nu vrem sa Ii dam nici acea incredere pe care o dam oamenilor muritori, necredinciosi.

Faptele bune sunt bune la locul lor, dar a te bizui pe ele inseamna idolatrie. Adevarata mantuire este doar in sangele lui Hristos.

Apoi sufletul meu a fost foarte inviorat de primirea calduroasa pe care am primit-o din partea unor prieteni dragi de acolo. Nu am putut sa ma despart de ei pana dupa ora noua seara. Apoi am plecat si am ajuns acasa pe la ora unu dimineata. Desi calatorisem foarte mult in ultimele opt zile, aveam multe scrisori de scris si mai trebuia sa vorbesc cu cativa prieteni din apropiere inainte de amiaza, am fost totusi ajutat sa stau treaz toata noaptea, sa citesc, sa scriu si sa ma rog. Domnul mi-a dat multa putere in trup ca sa vorbesc la amiaza, iar seara m-a intarit din nou sa predic langa Hay, timp de aproape doua ore. De acolo am mai mers cinci mile si am ajuns in pat in jur de ora doisprezece.

Ochii mei s-au deschis mai mult si perceptia mea spirituala a crescut, astfel incat am inteles taina lui Isus Hristos, care poate fi cunoscut intr-un mod mantuitor doar prin intermediul Duhului Sfant, ca Usa si Cale catre Dumnezeu si catre Maiestatea Sa inefabila. Prin aceasta lumina si experienta am fost eliberat de Vechiul Legamant si de teama lui legala si am fost tras tot mai mult sub Legea credintei si a dragostei, in roadele Noului Legamant si in libertatea Evangheliei – nu ma refer la destrabalare, intrucat crucea era grea pentru trupul meu, dar simteam ca sufletul creste frumos sub ea.

Am observat ca multi abuzasera de libertatea Evangheliei, schimband in desfranare harul lui Dumnezeu: am vazut mandrie spirituala intre frati si faptul ca se judecau si se desconsiderau intre ei. Si fiindca ei nu cred ca exista perfectiune sau ca poti dobandi o eliberare deplina de esenta pacatului, stau linistiti sub robia mandriei, maniei, usuratatii si a iubirii fata de lumea aceasta.

Tot timpul irosit, toate talentele, harurile si darurile risipite, care nu sunt folosite de Domnul si pentru El, nu sunt doar pierdute, ci si folosite impotriva Lui.

Vedeam de asemenea foarte clar in lucrare, o tendinta de a fi pe placul oamenilor si de arata inaintea lumii ca esti intelept si faimos. Foarte multi prieteni apropiati, atat din Anglia, cat si din Tara Galilor, isi pierdeau simplitatea de la inceput, cu toate ca numarul invatatorilor crestea zilnic. Mi-am dat seama si de faptul ca duhurile multora s-au ingamfat si nu mai primeau cuvinte de mustrare sau indemnuri, desi ma numeau parintele lor, fiindca incepusem lucrarea in aceasta trezire din urma, in special in cea din Tara Galilor.

Dupa cum am spus deja, bunul meu Domn mi-a dat pe moment, fara a ma pregati eu in prealabil, lumina, exprimarea si puterea in trup de care aveam nevoie, ori de cate ori trebuia sa predic. El mi-a ingaduit sa fac lucrul acesta timp de sapte ani, cel mai mult in aer liber, indiferent de vreme, in fiecare zi (cu foarte putine exceptii), in general de trei sau patru ori pe zi si frecvent de cinci ori pe zi: sa calaresc de la opt pana la douazeci de mile galeze (douazeci de mile galeze sunt echivalentul a treizeci de mile englezesti) peste dealuri si prin locuri periculoase, prin furtuni, pe gheata si zapada. El m-a pazit, asa incat nu am patit niciodata nimic, desi adesea am cazut de pe cal.

Am observat cum, prin ceva firesc (ce parea a fi credinta, smerenie, dragoste), sufletele erau inselate si se considerau schimbate si nascute din nou; socoteau ca accepta Evanghelia, cand ei, in realitate, nu erau nimic mai mult decat ceea ce Mantuitorul nostru a numit morminte varuite si pereti varuiti. Natura lor era schimbata, iluminata si influentata doar pe dinafara. Desi nu erau total lipsiti de influenta Duhului lui Dumnezeu, totusi erau bucurii si dureri pe care aceste persoane nu le cunosteau. Ei considerau ca aceasta era credinta Evangheliei si ca aveau parte de o schimbare reala, dar in final s-a dovedit a fi doar o schimbare in firea pamanteasca, o casa zidita pe nisip – in timp ce dragostea de sine si duhul lumii ramaneau adanc in inima, iar omul cel tare si bine inarmat nu fusese scos afara niciodata, fiindca el inca isi pastra, pe ascuns, locul in inima, acolo unde ar fi trebuit sa fie Dumnezeu.

Asadar duhurile acestor oameni nu fusesera niciodata trezite de glasul lui Dumnezeu, nici prin Lege, nici prin Evanghelie. Cu toate acestea, ei credeau, probabil, ca experimentasera adevarata putere a celor doua, chiar daca inimile lor nu fusesera niciodata convinse in mod spiritual de necredinta (desi mintea lor a fost iluminata ca sa inteleaga cateva lucruri), nici nu fusesera convinsi de pericolul pacatelor spirituale si ascunse, de caderea lor totala prin natura sau de ignoranta lor cu privire la Mantuitor si la Sangele Sau. Astfel de oameni superficiali care spun ca sunt crestini, ar trebui sa se teama ca nu cumva, atunci cand vor veni incercarile, cu toata marturisirea lor de credinta si cu presupusa lor credinta in Mantuitorul, sa se alature in acel strigat blasfemator al iudeilor: „Nu vrem ca omul acesta sa imparateasca peste noi” sau „Cum poate omul acesta sa ne dea Trupul Lui sa-l mancam?”.

Am ajuns sa vad din ce in ce mai clar fatarnicia omului; sa vad cum firea poate sa arate ca Harul: in loc sa isi gaseasca placerea in calea lumii ca mai inainte, se delecteaza intr-un mod religios. Acum, lor le place sa asculte predici, sa cante imnuri si in special sa fie plini de entuziasm. Dar ei niciodata nu se intreaba daca sunt cu adevarat inradacinati in Hristos, daca temelia lor este Hristos, ci par doar sa se intareasca, sa se imbarbateze si sa se zideasca unul pe altul in credinta, imaginandu-si ca ei cresc astfel in Har. Insa este evident ca mentalitatea lor este lumeasca. Ei nu au nici putere, nici autoritate asupra duhului acestei lumi si nici nu pastreaza acea distanta de lume, pe care probabil au cautat odinioara sa o aiba. Cu toate acestea, ei par sa aiba aceeasi credinta, dragoste si ravna ca mai inainte.

Am urmarit acest sine si acest duh firesc raspandindu-se si crescand sub aceasta lucrare ce parea glorioasa si care era in desfasurare, iar cei ce se numeau crestini erau gata sa se multumeasca cu o pace falsa – trecand cu vederea pacatele lor, fara sa fie adusi cu adevarat, zilnic, prin Duhul Sfant, la o constientizare profunda a starii lor inaintea Crucii lui Hristos, sa se vada astfel acolo pedepsiti, iertati si ispasiti prin sangele Sau. Lumina si cunoasterea superficiala nu pot patrunde niciodata aceasta descoperire spirituala a pacatelor noastre puse asupra lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru. Nici nu poate hrani sufletul, luand viata si mangaiere din suferintele si moartea Lui. Vedeam ca la asa de multi crestini le lipsea aceasta descoperire si se odihneau pe baza a ceea ce primisera de la Domnul, fara sa se sprijine pe credinta in Hristos si pe ceea ce El a facut si a suferit pentru noi.