Urmarirea lui Dumnezeu

 In aceste vremuri de intuneric general apare o raza imbucuratoare: in comunitatea crestinismului conservator se gasesc din ce in ce mai multi oameni ale caror vieti religioase sunt marcate de o foame crescanda dupa Dumnezeu Insusi. Ei tanjesc dupa realitatile spirituale si nu pot fi inselati cu simple cuvinte, nici nu pot fi multumiti cu „interpretari” corecte ale adevarului. Sunt insetati dupa Dumnezeu si nu vor fi satisfacuti pana cand nu vor bea din plin din Izvorul de Apa vie.

 Acesta este singurul vestitor al trezirii spirituale pe care l-am putut identifica la orizontul religios. Poate ca faptul acesta este norul de marimea palmei unui om spre care priveau cativa sfinti de ici-colo. Aceasta sete poate duce la invierea multor suflete si la o redobandire a acelei uimiri radioase care ar trebui sa insoteasca credinta in Hristos, acea uimire care a disparut in totalitate din Biserica lui Dumnezeu din zilele noastre.

 Insa foamea aceasta trebuie recunoscuta de catre liderii nostri religiosi. Evanghelismul actual a zidit altarul (ca sa schimbam figura de stil) si a impartit jertfa in bucati, dar acum pare satisfacut sa numere pietrele altarului si sa reaseze bucatile fara sa le pese de faptul ca nu este nici urma de foc pe muntele Carmel. Dar sa-I multumim lui Dumnezeu ca mai sunt cativa carora le pasa. Ei sunt aceia care, desi iubesc altarul si se desfata in jertfa de pe el, totusi nu se pot impaca cu absenta continua a focului. Ei Il doresc pe Dumnezeu mai presus de orice altceva. Sunt nerabdatori sa guste ei insisi „dulceata patrunzatoare” a dragostei lui Hristos despre care au scris toti prorocii sfinti si pe care L-au cantat toti psalmistii.

 Astazi nu ducem lipsa de invatatori biblici care sa prezinte corect principiile doctrinei lui Hristos, dar prea multi dintre acestia par satisfacuti sa dea invataturi despre bazele credintei an dupa an, fiind ciudat de inconstienti de faptul ca in slujba lor nu este nici o Prezenta vadita, si ca in vietile lor nu este nimic neobisnuit. Ei slujesc in mod constant unor credinciosi care simt in piepturile lor un dor aprins pe care invatatura primita pur si simplu nu il astampara.

 Nadajduiesc ca vorbesc cu dragoste, dar saracia amvoanelor noastre este reala. Observatia teribila a lui Milton se aplica si astazi la fel de bine ca in zilelor lui: „Oile flamande privesc in sus si nu sunt hranite”. Este un lucru solemn, si o mare rusine in Imparatie, sa vezi copiii lui Dumnezeu flamanzind in timp ce stau la masa Tatalui. Adevarul cuvintelor lui Wesley ne este confirmat:

 „Ortodoxia sau credinta corecta este, in cel mai bun caz, o parte foarte mica a religiei. Desi atitudinile corecte nu pot exista fara convingeri corecte, totusi, convingerile corecte pot exista fara atitudini corecte. Este posibil ca cineva sa aiba o opinie corecta despre Dumnezeu fara sa aiba dragoste sau macar o atitudine corecta fata de El. Satan este o dovada a acestui lucru.”

 Gratie minunatelor noastre societati biblice si altor agentii eficiente pentru raspandirea Cuvantului, exista astazi, probabil mai mult ca niciodata in istoria Bisericii, milioane de oameni care au „convingeri corecte”. Cu toate acestea, ma intreb daca a fost vreodata un timp cand adevarata inchinare duhovniceasca sa fie intr un declin mai mare. O mare parte a Bisericii a uitat cu desavarsire arta inchinarii si, in locul ei, a adoptat acel lucru ciudat si strain numit „program”. Cuvantul acesta a fost imprumutat din teatru si atribuit cu o regretabila intelepciune serviciului divin public ce trece acum drept inchinare.

 Expunerea biblica sanatoasa este o necesitate imperativa in Biserica Dumnezeului celui viu. Fara ea, nici o biserica nu poate fi o biserica nou-testamentara, in sensul strict al termenului. Insa expunerea poate fi facuta intr-un asa fel incat sa lase ascultatorii lipsiti de orice fel de hrana spirituala adevarata. Pentru ca sufletul nu poate fi hranit cu simple cuvinte, ci cu Dumnezeu Insusi, si daca, si pana cand ascultatorii nu-L descopera pe Dumnezeu in experienta personala, ei nu au facut altceva decat sa auda adevarul. Biblia nu este un scop in sine, ci un mijloc prin care oamenii pot fi adusi la o cunoastere intima si satisfacatoare a lui Dumnezeu, astfel incat sa poata intra in relatie cu El, sa se poata desfata in Prezenta Lui, sa poata gusta si cunoaste dulceata tainica a lui Dumnezeu Insusi in strafundul inimilor lor.

 Cartea aceasta este o incercare modesta de a ajuta copiii flamanzi ai lui Dumnezeu, sa-L gaseasca. Nimic din ea nu este nou decat in sensul ca toate acestea sunt descoperirea facuta de inima mea, a celor mai incantatoare si mai minunate realitati spirituale. Alti oameni inaintea mea au mers mult mai departe in aceste mistere sfinte, dar, daca focul meu nu este mare, el este totusi real, si poate ca unii isi vor putea aprinde candela de la flacara lui. (A.W. Tozer)